COMPLEXUL ANTIC CE INCLUDE 3 OBIECTE - TEMPLUL - PUȚ, TERMELE ROMANE și FORTIFICAȚIA DIN ANTICHITATE TÂRZIE CUL

Overview

Templul - puț de la Garlo este un obiect arheologic datat din epoca Bronzului târzie, ce se află nordic din s.Garlo, județul Pernik (Bulgaria). Situl turistic reprezintă încăpere îngropată în formă rotundă (tolos), făcută sub unui puț spre care duce o scară (dromos). Omul de știință care a găsită - prov. Mitova-Dzhonova crede că locul e legat de faza timpurie a culturii care apoi a ridicat construcțiile „nuraghi” de la insula Sardinia.  Asemănările incredibile cu puțul acoperit de la Balao dă indicații că acestea datează din sec. XII - X î. Hr. Interpretările culturo-istorice ale construcției rămân mai degrabă ipotetice fiindcă nu sunt studii sistematice. Interpretările culturo-istorice ale construcției rămân mai degrabă ipotetice fiindcă nu sunt studii sistematice.

Templul puț de la Garlo se distinge complet de toate obiectele asemănătoare din Sardinia în ceea ce privește localizarea lui pe teren. Pe insula Sardinia toate puțuri sacre sunt îngrădite pe un teren perfect nivelat. După ing. Lyubomir Tsonev exact în acest aspect se ascunde unicitatea construcției din Bulgaria - ea e îngropată până în mijloc în panta abruptă a muntelui și ridicarea a fost una foarte complicată. Realizarea templului din punct de vedere al arhitecturii nu este una tipică pentru cultura tracă care se dezvolta în Balcani  după sec. XV î.Hr. Înaintea Templului-puț nu are construcții asemănătoare, nici ceva care să semene cu el datat dintr-o epocă de mai târziu. Pe Peninsula Balcanică acest templu este monument de arhitectură unic.

Pentru popularizarea obiectului după anul 2004 au jucat rol important articolele multiple ale ing. Lyubomir Tsonev, care este unul dintre inițiatorii proiectului „Megaliți balcanici”.

Construcția de cult a fost descoperită în urma unor săpături din 1972 de o echipă științifică sub conducerea prof. univ. dr. Dimitrina Mitova - Dzhonova la aria Pusto Garlo (Gura pustie), în vest din defileul Klisura format de râul Krasavska, secțiunea nordică a munțiilor Greben planina (parte din lanțul Plano-zavalska) sub vârful Kula la s. Garlo.

La început se gândea că construcția a fost o varietate timpurie a mormintelor târzii din Tesalic în formă de cupolă, îngropate în pante, dar la ele dromosul este la același nivel cu tolos. După ce pe podea a apărut o gaură larg deschisă, prof. Mitova-Dzhonova a ajuns la concluzia că acesta este un monument arhitectural funerar (înmormântare) de nou tip – cu o combinație netradițională intre puț funerar amplasat sub o cupolă mare. În timpul studiului arheologic, însă, această ipoteză inițială a fost respinsă deoarece au fost descoperite oase de animale sacrificiale, atestând caracterul cult al clădirii.

Prof. Mitova-Dzhonova găsește analogii ale instalației la rezervoarele antice din Micene și Palestina. Aceste instalații sunt de dimensiuni mari, dar la ele lipsesc tolosul și opeionul.

În timpul căutării îndelungate pentru un analog al construcției prof. Mitova-Dzhonova, de asemenea, a căzut la cultura protosardină Nuragi cu puțurile sale sacre (pozzosacro) și în timpul acestui proces în1982, descoperitoarea Templului de la Garlo a vizitat insula Sardinia, unde a s-a dus la multe dintre puțurile sacre și turnurile ale noragilor situate pe insula mediteraneană. La fața locului ea a constatat că Templul-puț de la Balao corespundea pe deplin ca mărimea și construcția templului din satul Garlo.

Potrivit prof. Mitova-Dzhonova templul-puț din Bulgaria este singura construcție sacrală, analogă și sincronă cu puțul protosar din Curcuru din Setimosan Pietro, Sardinia. Ca și aceeași instalație sacrală din Sardinia, templul-puț din Garlo a fost un element al unui complex sacral. La vest de puț pe pantă până la sfârșitul anilor 1960 a existat un jgheab de piatră, realizat din patru blocuri de piatră asemănătoare unui dolmen. Potrivit localnicilor din satul Garlope masivul de stâncă de deasupra puțului au fost inscripționate desene. La aproximativ 700 – 800m în nord-vest se află aria Cimitirul Rusalim, unde au fost ridicate pietre bătute (menhiri) – astăzi distruse.

În cadrul studiului de teren din 1972, pe care prof. Mitova-Dzhonovaa efectuat pe versantul de nord-vest al vârfului Kula, ea a observat că pe întregul versant sunt scurgeri similare cu materialul de construcție utilizat pentru construcția puțului. Faptul că această piatră este situată la un nivel mai sus față de templu,spune despre existența categorică a unei alte instalații, la fel de sincrone, probabil ruinele unei așezări.

Versantul nord-estic al vârfului Kula, care coboară până la padina de la Garlo, este presărat cu izvoare mici și mari, iar în timpul studiului arheologic au fost documentate nouă izvoare. La aproximativ 150 m în est de templu-puț, a fost găsită și o mică baie romană (alimentată de apele subterane), în apropierea căreia se afla captarea instalațiilor de apă pentru localitatea contemporană.

O caracteristică interesantă este că puțul este construit la cel mai înalt izvor al pantei montane, acest lucru, atât cât și planul arhitectural foarte complex al clădirii, confirmă faptul că instalația nu este construită pentru a servi ca un simplu rezervor intern.

Identificarea istorică a sitului este dificilă. Din cauza lipsei unor astfel de construcții sincrone, prof. Mitova-Dzhonova a găsit altele similare – în speță, obiectele de același tip și arhitectură făcute de cultura Nuragi de pe insula Sardinia.

Puțurile subterane antice (pozzo di sacro) sunt cunoscute nu numai din insula Sardinia, unde numără 70, ci și din alte câteva locuri din întreaga lume:

·                     Insula Kea(Κία/Κωως), Grecia

·                     sanctuarul lui Asclepius de pe teritoriul coloniei grecești Panticapei în apropiere de orașul de astăzi Kerci,(situatpePeninsula Crimeea)

Construcțiile megalitice nuragice (sau proto-sardiniane) au fost găsite în:

·                     El-Ahuat Israel

·                     Baptisteriul din Cartagena,Tunisia

În Sardinia instalațiile megalitice sunt în belșug încă din perioada de înainte nuragilor, iar încă din mileniul III î.Hr. a existat o cultură preistorică dezvoltată. La sfârșitul mileniului XX în. Hr. ca urmare a invaziei așa-numitelor popoarele marine și pe insulă s-au răspândit cunoștințele despre extracția și prelucrarea metalelor, motiv pentru care a început înlocuirea vechilor morminte ornate cu construcția de turnuri - nuragi.

Tradiția antică leagă  aceste transformări cu migrația balarilor din nord-estul Iberiei (Serdan), care a fost locuită de sordoni și keretoni. Culturi nuragitice similare au existat în timpul epocii bronzului și pe Insulele Baleare și Corsica. Cele mai importante și apropiate paralele ale instalației din satul Garlose găsesc în cultura Nuragi de pe insula Sardinia. Situl este singura instalație realizată de purtătorii culturii protosardine ”nuragi” din Bulgaria și în mod special pe Peninsula Balcanică reprezint un interes științific deosebit. Construcțiile de temple-puțuri lăsate de cultura Nuragi documentate pe insula Sardinia sunt șaptezeci, dintre care treizeci sunt foarte bine conservate. Construcția lor datează din secolul al XII-lea - al X-lea î.Hr. Componentele lor principale – tolos subteran, în mijloc cu puț, un dromos semi-acoperit, o scară de piatră în dromos care aduce la suprafață și o anticamera dreptunghiulară în fața dromosului coincid cu elementele instalației din apropierea satului Garlo.Cel mai apropiat analog al templul-puț din Bulgaria după planul de construcție este Templul-puț de la Balao. Tehnică de construcție similară se observă și la puțul sacru Cuccurula Setimosan Pietro.

Purtătorii culturii nuragică nu au fost un popor indo-european. Este general acceptat faptul că cultura protosardină nuragi este de natură mesopotamiană și că purtătorii săi au fost poporul maritim șardeni/sardeni/sordoni. Cultura nuragică care a existat până la migrarea etruscilor din Asia Mică în această regiune. Unele artefacte de la cultura nuragilor arată analogii cu arta etruscă și produse similare din estul Mediteranei. Similari cu nuragii au fost toretele din Corsica, talayotes din Insulele Baleare și sesioți în Panteleria.

Potrivit celebrului specialist etruscolog în preistorie sardiniană – prof. Massimo Palotino, arhitectura clădirilor create de cultura Nuragi este cea mai avansată și rafinată dintre toate celelalte existente în Mediterana de Vest în timpul epocii bronzului târzie, inclusiv în comparație cu coloniile elene clasice care au apărut pe Sardinia după secolul al VII-lea î. Hr.

Datarea templului din Garlo este supus unei discuții. Potrivit prof. Mitova-Dzhonova, instalația a fost construită în secolul al XII-lea î.Hr. – la sfârșitul epocii bronzului și este de aceeași perioadă ca și așezarea și sanctuarul de stâncă de pe versantul estic sub vârful Kula. Această datare prezintă facilitatea ca fiind una dintre cele mai vechi clădiri de pe Peninsula Balcanică -   mai devreme decât dolmenele - prima arhitectură funerară care a apărut pe teritoriul munților Strandzha, Sakar, Rodopiide Est și Sarnena Sredna Gora în timpul epocii fierului,iar datarea chiar și a acestor facilități este prea controversată.

În timpul studiului arheologic al sitului au fost găsite fragmente dintr-un topor de piatră, lemn și oase de animale sacrificiale, ceea ce după prof. Mitova-Dzhonova determină natura sacrală a obiectului. Pe baza lor și a soluția lui voluminoasă de planificare, templul-puț în conformitate cu prof. Mitova-Dzhonova găsește o legătură directă cu instalațiile megalitice ale culturii protosardine Nuragi și cu arhitectura cultului pre-asiatic.

Templul-puț din Garlo este publicat în literatura științifică datat din secolul al XII-lea î.Hr. Templul-puț din Balao e datat din secolul al IX-lea î.Hr., iar sanctuarul din Panticapei –secolul al V-VI-lea î.Hr. Templul din satul Garloa fost identificat de prof. Mitova-Dzhonova cu zeul sumerian Enki, iar puțul sacru din Balao(Insula Sardinia), precum și celelalte 70 de puțuri din Sardinia, sunt asociate cu un cult religios neclar, care este incontestabil asociat cu cultul și îndumnezeirea apelor subterane.

Dr. Nikolay Dermendzhiev subliniază că faptul cel mai dificil de explicat din monumentul din satul Garlo este tehnologia construirii tolosului – într-o adevărată boltă. Această metodă apare semnificativ mai târziu decât data presupusă a construirii instalației la sfârșitul epocii bronzului. Acest lucru, împreună cu prezența semnelor sculptate care amintesc de numeralele romane (V și VI) în apropierea intrării în tolos și posibila turnare târzie a instalației (în secolul III-IV d.Hr. –în perioada Antichității târzie), a descurajat în mod semnificativ ideea de dată timpurie, crede dr. Dermendzhiev.

Nu este posibilă datarea instalației folosind marcajele pentru solstițiul de iarnă și de vară, deoarece monumentul a fost modificat o dată în timpul invaziei căutătorilor de comori din anii 1970 și a două oară în timpul restaurării și conservării foarte controversate a instalației în anii 1980, când elemente importante ale structurii au fost strămutate și locația lor inițială a rămas necunoscută.

În studiul arheologic al puțului au fost găsite relativ puține obiecte. Un fragment ceramic a fost găsit în fața intrării, care, potrivit prof. Mitova-Dzhonova este de natură răsăriteană. Un fragment dintr-un pahar de sticlă brună cu un diametru de 4,5 cm a fost descoperit în puțul însăși, la 4 m adâncime sub un dig de calcar și pământ, datând din Antichitatea târzie. Este cel mai probabil legată de turnarea instalației în secolul IV - V î.Hr.

Chiar pe fundul puțului a fost găsit un fragment dintr-un topor de piatră sau dintr-un plug. De asemenea, au fost descoperite tăieturi prelucrate primitiv și părți din stejar. Despicarea și ascuțirea lor dezvăluie prelucrarea lor cu tunuri de piatră. Potrivit prof. Mitova Dzhonova descoperirea acestor artefacte și părțile de stejar pe fundul puțului este o dovadă pentru utilizarea acestuia în scopuri de cult.

Lângă peretele sudic al dromosului,la intrare în tolos au fost găsite oase de vițe și bovine, coarne și părți dintr-un craniu cu coarnele unui taur. Părți ale scheletelor altor specii de animale au fost, de asemenea, găsite și în tolosul însuși, inclusiv oase de la trei rase diferite de câini, un lup, un taur, o pisică sălbatică și domestică, o vulpe, un iepure și o broască țestoasă de apă.

Prof. Mitova-Dzhonova leagă oasele din dromos cu sacrificiul unei anumite zeități, în timp ce oasele din tolos, în opinia ei, aparțin totemurilor care au rămas acolo după ultima ofrandă, după ce purtătorii au părăsit această regiune, iar indigenii se pare că nu au avut nicio legătură cu acest cult religios și au lăsat intacte oasele ofrandelor.

La o înălțime de 1,8 m în tolos, în dreaptă de intrare, sunt sculptate 5 caractere cu o înălțime de 2,5 până la 5 cm, asemănătoare numeralelor romane V, V, V și VI. Prezența acestor semne este percepută ca indicații numeroase, ceea ce se interpretează ca având un scop calendaristic sau astronomic. Piatra cu semnele nu este luminată de lumina soarelui, dar se presupune că aceste mărci reprezintă probabil unele marcaje numerice.

În timpul lucrărilor de conservare efectuate pe sit la mijlocul anilor 1980 prof. Mitova-Dzhonova a descoperit un fragment de placă ceramică cu scrierea cuneiformă. Descoperirea nu a fost publicată până în 2012 de către cercetător, dar semnele păstrate de acest tip de scriere nu au fost analizate.

Templul subteran a fost construit într-o căldare mică, unde au fost multe izvoare în perioada preistorică. Partea de sud a templului este săpată în pământ. Coridorul (dromosul) cu o lungime de 7 m, cu treisprezece trepte de piatră duce într-o sală rotundă arcuită (tolos) – tolos, în al cărei centru deasupra izvorului este construită un puț cu o adâncime de 5 m. Sala rotundă are un strat de cupolă emisferă cu o deschidere (ochi) în centru. Coridorul (dromos) este acoperit cu o boltă falsă și este construit de așa-numitul ”tehnica ciclopilor”. Deasupra zidurilor dromosului, deasupra părții sale vestice, a fost construit o acoperire în trepte, megalitică, în fața intrării în tolos. Două nișe opuse sunt proiectate în pereții dromosului. Prima placă de acoperiș de pe tavanul coridorului-scara începe de la nivelul solului. Apoi, scara coridorului merge subteran, iar în centru tavanul este cel mai adânc. Peretele cupolei se ridică la nivelul solului, unde se termină cu o gaură circulară strălucitoare (opeion).

Un interes științific deosebit este echipamentul de construcție implicat în construcția templului. La intrare în tolos și la acoperirea acestuia sunt un arc și o cupolă de emisferă, construite pe un principiu de presiune.

La examinarea scării coridorului se stabilește următoarea tranziție - la  capătul superior, la intrare coridorul are o secțiune trapezoidală, iar acoperirea se realizează cu plăci uriașe de tip megalitic (ca și în plăcile de acoperiș ale coborâșurilor), care poartă greutatea îndoirii. Când coborâți, greutatea pe tavanul coridorului crește, în timp ce lățimea tavanului, respectiv, lungimea plăcilor megalitice reduce. La capătul inferior, greutatea este maximă, dar acolo coridorul are deja o secțiune triunghiulară, acoperirea nu mai este plată, de plăci, ci se realizează prin tehnica penelor de piatră, a căreia rezistența se datorează pietrei chei înguste din mijloc. Astfel, de-a lungul scării, forma secțiunii sale transversale și structura acoperirii sale sunt modificate treptat pentru a absorbi greutatea tot mai mare a stratului tot mai gros de piatră uscată care acoperă instalația. Acoperirea începe cu un strat megalitic, plat și se termină cu un strat de pene. Sarcina constructivă complexă de construire a puțului este rezolvată numai prin intermediul pietrei uscate.

Treptele, așa cum sunt în forma de astăzi, au fost schimbate de restauratori și nu corespund treptelor de piatră construite inițial în antichitate, inclusiv treptele de piatră. inclusiv și îndoirea de 90°. (Situl nu are un indicator care să denotă atât templul în sine, cât și reconstrucțiile făcute la vechea instalație de către restauratori). Lățimea treptelor a variat între 0,23 și 0,56 m, iar înălțimea lor între 0,13 și 0,24 m.

Partea de vest a tolosului (podeaua din partea interioară a templului) este distrusă de căutători de comori.

Potrivit prof . Mitova-Dzhonova templul-puț (deși are un scop complet diferit), repetă planul străvechi al arhitecturii rezidențiale și culte neolitice din Mesopotamia, care treptat, după sfârșitul epocii bronzului a început să pătrundă din ce în ce mai mult la nord-vest, a cuprins insulele elene și Grecia continentală (Elada Antică) și într-o perioadă relativ timpurie - XIV - XII î.Hr. - a ajuns în regiunile râului Struma de Sus în interiorul granițelor Traciei Antice. Din punct de vedere arhitectural și ca echipament de construcție,templul-puț din satul Garlo se află cel mai aproape de tradițiile de construcție miceniană.Ca un conținut de cult, cu toate acestea, este o expresie a unei adorații pentru apele subterane. Instalația megalitică are paralele atât la est de Balcani, în Palestina, cât și în vest – într-o analogie literală neașteptată în cultura megalitică de protosardină Nuragi.

Construcția de cult din apropierea satului Garlo este, de asemenea, văzută ca parte a întrebării privind originea construcțiilor de cupole din Tracia, care este prea controversată și complexă.

Locația: Orașul Garlo, GPS și cele trei situri se încadrează în Aria nr. 014 din masivul de terenuri 043 de lângă satul Garlo, cu o suprafață totală de 8 ha.